MARA
CRACALEANU
MIRRORCIDE
2017
Writer, Dir., Prod., Actress
THE CRY OF SILENCE
2020
Writer, Dir., Prod.
FANTASY DUST
2017
Writer, Dir., Prod., DOP, Actress
SOLITUDE
2017
Writer, Dir., Prod., DOP, Actress
TEMPO
2021
Dir.
agnès b. - campaign
2022
Dir.
CONTRATIMP - short film
2023
Writer, Dir., Prod.
ON FRIENDSHIP AND MEMORY - short documentary
2022 - ongoing
Self-shooting PD
NEAR LIGHT - short documentary
2023
Producer
IAȘUL TINERILOR - documentary
2017
Dir., DOP
WALKING WITH THE WOUNDED - Kodak Commercial
2021
Art Director
A MAN I KNOW
2022
Production Designer
ALLOTMENT
2022
Casting Director
"Mihai Eminescu" National College Promo Video
2018
Dir., DOP, Editor
IAȘI, CAPITALA RENAȘTERII NAȚIONALE - documentary
2018
Dir., DOP
OTHER WORK
WRITING - SOME
THEATRE MONOLOGUE - (RO): Sunt bulversată. Nu pot să descriu ce simt. Ochi, priviri, suflete. Mă întreb. Ce inseamna asta? De ce vad in jurul meu numai sânge? Ma cuprinde un aer rece, izbitor. Sunt captivă trairilor mele. Vreau sa evadez dar nu gasesc nicio usa. Cine-mi luminează calea? De ce e doar întuneric? Unde ma aflu? Pentru un moment, am facut un salt si m-am trezit prinsă intre doua lumi. Aburi de gheata. Un rosu atat de intens. M-a străpuns ceva ascuțit. Dar n-am simțit nimic. Eram vie. Un albastru lunar s-a împărțit in doua si mi-a tăiat ochiul. Se auzeau voci. Multe. Șoapte abisale, parca voiau sa iasă, sa fie auzite. Un cor de voci tinere, subțiri imi bantuiau visele. Același rosu sălbatic se prelingea pe pielea albă, ajungând pana in oase. O mana tandră imi mângâia buzele. Limba șarpelui a intrat in adâncuri. Încet am rămas fara suflare. Senzatia de frig se prelingea pe corpul complet gol. O mana atârna din cer de parca își cauta stăpân. Lacrima s-a transformat in pulbere. O ploaie de stele picura peste pleoapele mele, pana m-a înghițit complet. Stăteam sub o pojghița transparentă, așteptând, nimic. Sudori de zăpada formau flori pe pieptul meu. Am inspirat brusc si adânc si totul s-a transformat in cioburi. De oglinzi. Reflexia mea era vagă, estompata. Eram ca aerul. Puteam intra si ieși fara sa ma vadă nimeni. Eram o fantasma. Te cuprindeam de la spate, iti sfâșiam cu buzele sângerii gâtul, ma hraneam cu existența ta. Eram parte din tine. Tot ce esti tu, sunt si eu. Pana m-am trezit. Am facut saltul înapoi si am revenit in mintea mea haotica. E ca un labirint. Oricând apărea ceva neprevăzut. Imi sar in cale mii de lucruri. Dansează cu mine, ma prind in mrejele lor sufocante. Si nu ma lasa. Stau acolo, pentru ceva timp. Ma înnebunesc. Se joaca cu mine, pătrund in interiorul inimii mele. Distincția e complicata. Poti ieși din asta? E un amalgam. Stări. Emoții. Un cerc pătrat. Uneori e fatal. Te pierzi in neant, încercând sa apuci cu mâinile noduroase pământul. Dar cazi. Încet, lin, ca o pasare fara aripi. Totul e in reluare. Expresia ta e ca o lămâie vestejită. Ochi veninoși, pomeți ascuțiți, privire ascuțita, nefiresc de intensa. In căderea ta înceată întind o mana si cad împreuna cu tine. Din forțele mele, ma agat de lumina, care ma trage de o aripa. Stau si privesc de sus, detașată de orice ființa umană. Si va vad. Pe toti. Fac ochii mari, înghit oceanul si ma transform. Curg prin venele tale iar tu ma simți. Imi simți pulsul, ca o zvâcnire care te învie. Cuprind toate camerele libere din interiorul tau. Te umplu cu ființa mea. Imi părăsesc pielea si ma reinventez, pana la ultimul strop din mine. Si inca va vad. Da. Pe voi toti. Unde mergem? Te rog, arata-mi drumul. Arata-mi oamenii. Arata-mi lumea. Se aude. Bate tare. Îngrozitor de tare. Ma surzește. Inima mea sare din piept. Se rupe singura din mine. Își împraștie venele groase si sângerii, se zbate puternic si iese. Gata. A ieșit. Ating cu palma zona si simt un gol. Atat de mare. Degetele imi intra prin golul rămas. O parte din mine nu mai exista. Organul vital si-a părăsit cuibul. Acum se prelinge pe podea, in căutarea altui om fara inima. Se târâie, ca un golomot mlăștinos si lasa dâre roșii peste tot. N-ai cum sa n-o vezi. E atat de mare, zgomotoasă, asurzitoare. Simt cum ma scufund in pamânturi. Am stat ore in șir. Am așteptat. M-ati uitat. Trec secunde, minute, ore. Nu ma vedeți. Ma agat de ultimul fir al sperantei. Tot s-a spulberat. Vad in aer un praf cenușiu. Încerc sa il prind in palme, dar cad prin el. Calc pe o podea de ceata, printre nori de furtuna. Încet, începe sa picure curcubeul. Scârțâie. Scrâșnește. O unda obsedanta. Capul meu e prins intr-un vârtej. Ma las pe spate si cad, învăluită de valuri vaporoase. Imi imprasii mâinile, imi ridic brațele. Dansez. In cădere. Calc pe visele mele, pătrund in ele. Înot si nu trebuie sa-mi țin respirația. Ma simt liberă. Apa clipocește deasupra mea, iar eu ma las cuprinsă de adâncuri. Sunt înconjurata de azuriu, cu reflexii oceanice. Parul meu e de aur. Si strălucește sub mirajul vocilor abisale. Cu fiecare treapta de care imi lipesc talpa piciorului, se aude un sunet. Ca un ecou ce sparge marea tăcerii in bucăți. Din duș cad picături de gheata. Unele sunt atat de fierbinti, ca te topești sub ele. Apa curge. La fel cum curg si amintirile. Ca o Ofelie ce pluteste deasupra valurilor de cristal. Nu are nicio expresie. Fata ei e de piatra. Si se lasa in voia mării. Ca un ecou, se aude plânsul unei chitari. Cu acorduri atat de profunde, atat de mărețe. Ii simți vibrația pana in cel mai adânc colț al inimii. Sunt ca intr-o transă, învârtindu-mă in spirala minții mele. Care nu se mai termina. Ochii mei sunt ațintiti, mari si albaștri. Urmăresc ceva in gândurile mele. Sar pe ele. Si nu ma mai pot opri. Fara negură. Apare un soare. Unul cald, auriu. Ma întind pe podeaua lucioasa si încerc sa-i prind razele intre palme. Sar in gol de cateva ore. Nici nu stiu ce fac. Crapă oglinda de sub mine. Merg pe șiroaie de apă si ajung intr-un lac. Un lac adânc, unde se lipesc alge de pulpa piciorului si ma țin captivă in gurile lor. De sub apă, se aude vag vocea unei sirene. Cântecul șoaptelor ma adâncește si mai tare. Parul albăstrui, coada cărnoasa cusuta cu solzi purpurii, mișcările lente ale membrelor. Apuc perla străvezie din mana ei. Un curent uriaș ma ridica la cer. Ating luna si stelele si cobor, încet, in cădere. Ma scurgeam odată cu timpul. Oasele, mușchii, carnea, membrele, toate se topeau intr-o mocirla roșie-alburie care se prelingea pe podeaua de lemn, lăsând dare umede in urma. Sunt zile cand Mona Lisa mi se pare fericita. In altele, e trista. Simt durerea din goliciunea ochilor tai. Doare. Ai aripile tăiate. Imi fierb venele. Observ. Cu asta trăiesc, cu asta ma hrănesc. Simt cum celulele se zbat intre ele, simt cum focul interior arde. Ma roade. Miroase a putred, un negru vâscos se prelinge pe mana, imi acoperă picioarele, apoi fata, gura. Ma topesc. Si ma pierd in neant. Devin una cu pământul, una cu cerul, una cu universul. Lacrimile se transforma in oceane. Care seaca. Nimic nu mai contează. Sunt doar eu. Si ma ghemuiesc in singuratatea mea. Oasele imi ies din piele ca niște țepi ascuțiți si se sfarma. Ochii mei unicati erau de piatra. Stersi, fara culoare, ca o poarta de metal care te strivește intre pereții rigizi si aspri. Iar ma doare. La suprafața, nu am gura. Încerc sa scot cuvinte, care sunt tăiate. "A", "o", "î". Mi se pun mâinile la ochi. Opinie. Părere. Libertate. Diferit. Diversitate. Rasa. Statut. Exprimare. Stima. OM. Tac. Mana ta ma poate străpunge. Lava fierbinte, amenințătoare, te preface in scrum sau cenușa. Veninul te împunge, ti se strapezesc dinții, vezi negru in fata ochilor, devii palid ca spuma laptelui. Un corp inutil. Ma scufund mai adânc. Ma cuprind fiori, o răcoare crunta se cațără pe pulpele picioarelor. Topesc goliciunea cu focul interior si renasc.
We were breathing for the first time in a while. As we ran away from the cold, miserable world we left behind, something glimmered in our souls. Maybe a slight spark of hope. It felt like we were reborn, like a Phoenix, from its own ashes. And our wings were made of fire. We knew that the roads would take us somewhere. Somewhere beautiful, somewhere dreamy, somewhere where the rainbow ends. The sun was embracing our tanned arms from the scorching summer heat, as we kept running through the tall green grass. Li looked scared, her facial expression being in contrast with mine. And as I tried to figure out why she felt that way, in that short moment of freedom, I understood. She was scared to leave her old life behind. Even if that life was filled with tears and pain, and only brought sorrow in her heart. All those experiences, the sleepless nights, the working days in the open fields, the pressure felt by every single one of us, these were all Li’s life. And mine as well, but I had that lion in me, that couldn’t be stopped. It roared and roared and it kept me going. And now here I am, with Li beside me, running far, far away from the working camp, in the setting sun, with hair blowing in the warm wind, setting ourselves free. I have never expected anything to happen after that moment. A moment that felt like a lifetime. And that was now locked in one of the secret drawers of my mind. When we reached the seaport, the ships to the other side of the world were already leaving. Li looked at me, and it was a look I could never, ever forget. In her deep black eyes I saw a sense of meaning again. A glimmer of hope. She smiled with her eyes only, as her face was still as a stone. She murmured to me: “I’ll see you at the end of the world”, and just like that, she got on the ship and left me behind. I smiled. Deep down I knew that our friendship will pass the test of time, and that wherever we will be, after years and years, we would still find each other, in the most unexpected ways. Today, in a big pile of things I collected through the years, I found her. In a pocket-sized photograph she gave me when we were working together at the camp. I traced my finger over the old, rusty paper and put the photo aside. I knew what I had to do next.
LOGLINE - TABOO GENERATION, TV MINI-SERIES SCRIPT Sara, a 19 years old student navigates through the good and the bad times at college while trying to pay for her studies and leading a double life.
LOGLINE - BLONDIE, SCRIPT Iris, a freelance artist always in search for the true meaning of life and Alex, a hitman, are two friends who live together. When Alex is sent on a mission to get his boss’ money back from a drug cartel, Iris joins him in the adventure, their lives changing radically, Iris finding her inner strength and answers to her questions.
PROSE / POETRY / FRAGMENTS Pale light covered my face as I raised my head to look at the world, from my numbness. I couldn't talk. My eyes were staring ahead, so empty and lifeless. My lips were slightly apart, like they were paralyzed. My entire face and body weren't moving. I sat there, listening to the silence. Everything seemed... white. Transparent. The fog from outside entered my soul, veins and blood. I felt... raw. It was just like a dream. I sat there in silence, on the edge of the bed, listening to the sound of my thoughts. I felt sleepy, tired and melancholic. I saw memories. Faces. Eyes. Feelings. I was laying on a thin airy cover, above the world. I just wanted to feel the walls breathing, the cold on my windows, the smoke forming shapes in the air. I just wanted silence. Nothing more. It was something about her, so different than the rest of us. You saw it in her eyes. There was always something troubling her. You never knew what she was thinking. She knew so much more about the world than any other human being. She was different. And her smile unveiled so many emotions, you were taken aback by the wave of feelings she emanated. Last night I dreamed about someone, someone close to me. I couldn't see the face, just feel the connection. It was like I was incomplete. I could feel that there was something hidden away from me. But it was too far away. Sometimes, the pain in my heart throws me into other dimensions, where I see my other selves. And I see thousands and thousands of realities, but I’m always searching for the same things. With each sunset I saw, I felt more and more alive each time. But people change and evolve. And you cannot deny what you had, the memories are still there. But they become more and more vague with each year that’s passing by. And you meet other people that get caught up in your web for a while and then leave. Because that’s life. Ce-am făcut? Am început să dansez. Eram ca o leoaică dezlănțuită: părul împrăștiat în toate direcțiile, brațele moi și libere, corpul în bătaia beat-ului, mintea pe vibe-ul de ‘dansez singur și gol prin casă și nu mă vede nimeni’ sau ‘dansez singur pe o scenă amenințătoare și mare, în fața a o mie de persoane și mă doare undeva de toată lumea’. Simțeam cum îmi cresc aripi. Cum îmi luam zborul, cum tălpile nu mai atingeau podeaua rece, cum pluteam deasupra tuturor și era cald și bine. Eram doar eu cu mișcările mele abstracte și întortocheate. Îmi creșteau rădăcini din mâini și din picioare, eram prinsă într-un văl transparent, dansam prin valuri lunecoase și pe nisipul fierbinte, sub lumina sângerie a apusului. Nu-mi păsa de nimeni și nu mă gândeam la nimic. Era prima dată când în mintea mea era blank. Un spațiu larg, gol și alb. Singura dată. Se pare ca toata lumea doarme. Simt cum timpul parca sta in loc. Simt amorțeala zorilor de zi. Nimic nu se mișcă, totul sta pe loc. Singura respiratie care se aude e a mea. Si are un ecou care străbate întinderile, rasunand cu putere în orice colț al lumii. Doar eu sunt treaza. Mulțimea e încremenită. Stau in mijlocul unei mari de oameni. Si toata lumea aleargă. In toate direcțiile. Imaginea haotica ma năucește. Nu stiu pe unde sa o iau, nu stiu cum sa scap din mulțime. Vad o mare de membre: picioare, mâini, care se tot agită. Nu stiu ce se întâmpla. Ma simt închisă, încătușată, sufocată. Cineva mă apucă de o mana. Nu pot sa vad cine e, dar simt. Pipăi cu degetele firave persoana care mă ține de încheietură. Dar eu nu reușesc sa ma tin de ea. Mana persoanei s-a desprins de a mea si m-a lăsat in urmă, ca un copil pierdut intr-un supermarket. Simțeam forfota continuă pana in sânge. Adrenalina era prezentă în aerul îmbibat de miros uman. Nu se mai termina. Nu înțelegeam ce se întâmplă. M-am întins pe spate, pe podeaua rece si umedă si așteptam. Nu stiu ce asteptam. Mii de oameni treceau peste mine. Dar tălpile papucilor si tocurile ascuțite nu m-au străpuns. Parca toata lumea plutea deasupra mea. Si eu ii observam de sub o pojghița transparenta. Când m-am ridicat, toata lumea dispăruse. Oamenii s-au evaporat. Doar unii au rămas prinși in timp, ca niște statui de piatra, cu privirile ațintite către mine. Parca inca ma priveau, de sub stratul gros de piatra. Parca inca vedeam o licărire in ochii lor, prinsa pentru totdeauna in acel moment. Forget everything you knew about me. It’s all in your head. I’m just an illusion. A phantasm. I’m not really here. I’m just a ghost. I only see spirals of light around me. Glowing orbs. Shades of blue. Purple. And gold. The center is blood red. I - I can’t touch it. The light is too bright. It’s like - another dimension is formed. Here I go and I go deep down The fire burns and water falls I’m falling in my white blue gown And I’m breaking all the walls Oh you The only thing left Is my heart’s theft Shadows took you far away from me And I’m diving in the deep blue sea Days go by and I don’t even recognise myself. I look in the mirror, searching for something, but there’s no reflection. It’s black. I touch my face but I feel nothing. It’s like I vanished. My eyes are also fading away. They’re grey, like a stone. I’m diving into the lake of my mind, and all I feel is numbness. M-am trezit și liniștea din casă era asurzitoare. Dar ziua asta era diferită de celelalte zile de tăcere. În care ploua. În care era ceață. Era soare. În interiorul meu am simțit o caldură. Ea era fericită, acolo unde era. Candela de pe pervaz dansa nebunește, se contorsiona în toate felurile și împingea în toate părțile. Nu era o zi ca oricare alta. Și nu era nici aceeași zi de tăcere, cu care mă tot obișnuisem. Azi s-a mai desprins o parte din inima mea. Iar copilăria mea se destrăma ușor, fir cu fir, în fața ochilor mei. Iar eu asistam la spectacolul nedrept al vieții. Simțeam un gust amar, de sânge, în gură. Gândurile mele se urcau pe pereți, se aruncau și se împingeau în toate colțurile minții mele. Mergeam pe un fir subțire de ață, deasupra unei văi adânci, cuprinse de negură. Tot interiorul meu era contorsionat, simțeam cum se formau noduri în gât, în inimă, în stomac. Mă chinuiam să respir, mă țineam cu mâinile de stâncile aspre și cenușii, numai să nu cad în groapa abisală de sub mine. Lacrimile mi se lipeau de fața netedă, ochii-mi deveneau doar niște buline roșii, însângerate. Mă simțeam fără rădăcini, din nou. Pentru câteva secunde, nimic nu mai avea sens. Și secundele se transformau în minute, apoi în jumătăți de oră, ore întregi, apoi în zile pline, parcă fără sfârșit. Nimic nu se oprea în loc, deși totul se oprea in loc. Lumea mea era în slow-motion. Vedeam doar ceață. Și stând ghemuită, pe gresia rece, îmi adunam bucățile de inimă, una câte una. Dar unele lipseau. Erau irecuperabile.